Mortuus animus

Mi-am regasit blogul. Am regasit camaruta aceasta in care nu credeam ca am sa mai intru vre-odata.Acel colt in care mi-am inceput incursiunea in mine insumi, fara a stii unde ma va duce acest drum. Nu pot spune nici ca a fost cel mai bun drum pe care puteam sa o apuc insa nu pot spune nici macar ca e drumul pe care nu mi-am dorit sa calc. Am observat ca majoritatea celor ce scriu un blog o fac pentru a scrie un mic jurnal al evenimetelor cotidiane din viata lor prin intermediul propriilor gandiri si viziuni. Eu nici nu stiu daca asta fac sau daca pur si simplu scriu niste aberatii individuale, doar niste insiruiri ale simtirilor mele, dictate de starea mea de spirit si profunzimea, sau superficialitatea cu care privesc tot ce ma inconjoara.

Am impresia ca viata mea este ghidata de un sir de coincidente pe care nu accept sa le inteleg tocmai din prisma capacitati de ale intelege. Spun asta pentru ca in ultima vreme tot ce am simtit a trebuit sa recunosc drept exteriorizare prin tot ceea ce s-a intamplat in momentul imediat urmator gandirii mele. Incep sa cred ca lumea asta e doar un vis frumos pe care noi prin gandirea noastra il transformam in cosmar. Nu am puterea de afi puternic insa sunt prea puternic sa fiu slab, cred ca asta e cea mai elocventa stare pe care o traiesc si in acelasi timp cea mai paradoxala. Simt o moarte vie in tot ceea ce ma inconjoara, o simt atat de proeminenta incat incep sa cred ca este esenta vietii in care m-am nascut, sau mai bine spus ne-am nascut doar pentru a reusii la un moment dat sa devenim constienti de ea.

Nu tin minte daca am mentionat cea mai ironica trasatura a vietii ce ma inconjoara, implicit ce o traiesc. Si anume perversitatea cu care viata imi prezinta toate lucrurile pe care mi le doresc, doar pentru a crede in ele, iar in clipa in care as indraznii sa cred ca pot sa le primesc, sa le dobandesc sau sa ma bucur de ele, primesc, precum un catelas care acum invata ca nu are nici un drept in faptul ca nu simte lantul invizibil de la gatul sau, cate una peste bot spunandu-mi ca eu nu am dreptul la asta, ca tot ce vad e pentru altceva sau altcineva, si nicidecum pentru mine sau pentru sufletul meu. E un mod pervers de a desfiinta tot ce poate nici nu a existat vreodata in mine.

E blestemul meu, sau poate candva voi invata ca e doar propria binecuvantare, insa stiu ca e ceea ce eu am cerut si am dorit. Spun asta pentru ca a fost si vremea in care am dorit atat de mult sa fiu constient de tot ce sunt si de tot ce ma inconjoara, incat in nebunia mea naiva am cerut asta din tot sufletul, iar acum acest dar mi-a umplut sufletul si pana in clipa de fata pot spune ca l-a umplut atat de tare incat simt ca insasi sufletul nu mai are locul lui ci a fost inlocuit, sau mai bine zis putrezit si uscat de acest dar. Simt acest lucru de parca sufletul meu a fost mumificat insa fara a se vedea in exteriorul sicriului care misca, respira si vorbeste.

Mi-am cerut singur condamnarea sufletului iar acum imi execut sentinta.